Străinătatea și mirajul ei ne fac să nu ne mai gândim la consecințe. Oamenii au ajuns să sacrifice orice pentru bani.

Mulți iau calea străinătății și nu mai țin cont de nimic, sperând la mai bine. Totuși, consecințele sunt triste, uneori, cum e și în cazul Oanei.

„Abia împlinisem 5 ani. Mergeam la grădiniță, iar cerințele erau tot mai costisitoare. Auzeam mereu certurile alor mei, din cauza neajunsurilor și a teancurilor de facturi restante.

Într-o zi, tata a primit un telefon de la un prieten care îi propunea să meargă în străinătate, să muncească în construcții.

Promisiunea unui trai mai bun l-a făcut pe tata să accepte propunerea pe loc, fără ezitare. Urma să plece în câteva zile.

Străinătatea mi-a răpit fericirea

Am izbucnit atunci în plâns, căci știam că nu-mi voi mai vedea părintele mult timp. M-a luat în brațe și m-a asigurat că

va reveni acasă de câte ori va putea, că mă iubește mult și face sacrificiul acesta pentru a-mi oferi un viitor mai bun.

Nu înțelegeam eu prea multe și tot ce-mi doream era o familie unită, cu ambii părinți alături.

La plecare, cu lacrimile șiroind, i-am strecurat în buzunar o poză cu mine. Anotimp după anotimp, vremea trecea. În fiecare seară, tăiam o zi din calendar și adormeam cu gândul la el.

Eram cea mai fericită când îi auzeam vocea la telefon. Mereu mă asigura că se va întoarce și că ne iubește mult.

După doi ani, se apropia data de 15 septembrie. Urma să pășesc în primul an de școală. Am sperat, până în ultima clipă, că tata îmi va fi alături în acel moment important.

Dar nu a fost să fie așa. Am primit doar un telefon. Mama a făcut tot ce i-a stat în puteri să-i suplinească absența, însă dorul și suferința din inima mea nu puteau fi șterse.

Cu banii trimiși de tata, am reușit să scăpăm de datorii, să achităm ratele la casă și să ducem un trai decent.

Dar toate astea, cu prețul lipsei lui. Când a venit pentru prima dată acasă, inima mea a luat-o razna, nu mă puteam dezlipi de el.

Dar fericirea mea nu a durat mult, căci a plecat din nou. Și așa au trecut mai bine de 10 ani. Străinătatea îl ținea departe.

Sănătatea e neprețuită

Într-o zi, am primit o veste tristă. Tata se îmbolnavise grav. Suferise un accident vascular și a venit în țară, de urgență, adus de colegii de muncă.

Au urmat zile lungi de spitalizare, nopți de veghe și neliniște. Toți banii agonisiti cu atâta trudă s-au epuizat treptat.

La ce bun atâta chin, atâtea sacrificii, atâția ani irosiți departe de cei dragi? Un pumn de bani i-au măcinat ani din viață, sănătatea și liniștea și l-au adus pe patul de spital.

Măcar eu nu l-am dezamăgit, am terminat două facultăți, am devenit un om integru și demn, așa încât să-l spirjin cât pot, la 26 de ani.

Și prețuiesc mai mult decât orice zâmbetul lui, chiar dacă vine dintr-un scaun cu rotile.”

Poveste de viață: „O bunică nu poate sta departe de nepoții ei, oricât ar încerca”

O bunică este mai mamă decât mama. Orice bunic vede în nepoţii lui cea mai mare bucurie a vieţii.

Însă pentru Ana-Maria nepoţii reprezintă totul. Nimeni şi nimic pe lumea asta nu poate înlocui fericirea de a-i avea mereu în preajmă.

„Chiar dacă pare ciudat pentru unii, la 52 de ani, în vara lui ’96, mi-am făcut bagajele şi mi-am luat zborul, curoajoasă.

Către meleaguri îndepărtate, unde «umblă câinii cu colaci în coadă». Aşa cum mulţi considerau spațiul Uniunii Europene.

Speram că după câteva luni de şedere acolo voi reveni în ţară mai puternică. Și, de ce nu, mai valoroasă, datorită banilor câştigaţi prin muncă.

Am plecat atunci fără să privesc înapoi. Deşi lăsam acasă o familie deosebită, un soţ extraordinar şi cea mai frumoasă pereche din lume,

fiul meu şi scumpa lui jumătate, însărcinată în luna a şasea. Nici nu bănuiam atunci ce însemna să fii o bunică la distanță.

Dorul pentru nepotul nenăscut nu mă lăsa să trăiesc

Din păcate, înainte de a pleca din ţară, nimeni nu-mi prezentase şi partea negativă a vieţii în străinătate. Mai ales ca venetic.

E drept că nimeni nu m-a obligat să fac pasul acesta. Dar nu am rezistat tentaţiei de a câştiga ceva bani şi a asigura fiului meu un viitor mai bun. Iar mie şi soţului zile de bătrâneţe liniştite.

Ei bine, norocul nu m-a aşteptat în aeroport, chiar dacă în spate aveam o carieră îndelungată ca profesoară de limba franceză.

Am aşteptat destulă vreme să fiu acceptată într-o familie care să-mi aprecieze cunoştinţele în gospodărie, dar şi cele educative, fiindcă aş fi fost o bonă pe cinste.

O perioadă am strâns din dinţi şi am mers mai departe. Dar, în ziua în care s-a născut primul meu nepot, Vlăduț, am simţit că nu mai rezist. Până la vârsta aceea nu simţisem durere mai mare.

Deşi nu îmi văzusem nepotul, în fiecare noapte visam cum îi aştern pătuţul, cum îi dădeam să mănânce…

La telefon, îi auzeam doar gânguritul, iar când începea să plângă simţeam că mă topesc şi mă scurg prin receptor până acasă.

În fiecare zi, îmi spuneam: «mult a fost, puţin a rămas». Pe 10 decembrie, aveam bilet de întoarcere în ţară.

Nicio clipă nu am ezitat să revin acasă, chiar dacă asta presupunea riscul de a nu mă mai putea întoarce acolo. Cum aş fi putut să rămân departe tocmai la primul Crăciun alături de Vlăduț?

Sunt o bunică foarte mândră

De atunci au trecut 13 ani. Familia mea s-a îmbogăţit şi cu o mândreţe de nepoată, Ilinca, mezina și răsfățata tuturor, care a venit pe lume în urmă cu 5 ani.

Mulţi mă întreabă de ce nu plec din nou în străinătate, fiindcă mă simt în putere și aș avea unde să lucrez. În plus, nepoții sunt deja mărișori și ar înțelege situația.

Iar acum, internetul ne-ar ajuta să ne alinăm dorul mult mai ușor. Însă cum aș putea eu să renunț la clipele frumoase petrecute împreună,

la bucuria pe care mi-o oferă și la momentele prețioase din viața lor și a mea?”

 

Lasă-ne un comentariu!