Brazilianul Muriel Padilha era în drum spre serviciu într-o zi a lunii octombrie, anul trecut, când a primit un telefon urgent de la soția sa însărcinată, Frankielen Zampoli.

Padilha a povestit pentru Daily Mail: ,,Spunea că o omoară capul, i-am spus să ia o pastilă. Dar ea a zis că era o durere ascuțită în spatele gâtului și că era atât de puternică încât simțea că o să leșine”

Bărbatul s-a dus acasă iemdiat și și-a găsit soția tremurând, plângând și vomitând din cauza durerii.

Și-au lăsat fetița de 2 ani cu bunica ei și au mers la spital. Pe drum femeia i-a spus: ,,Vreau ca tu să fii pregătit pentru asta, pentru că voi rămâne acolo, nu mai vin acasă” –

,,Asta a fost ultima oară când am vorbit cu ea, ultima dată când am văzut-o vie”, povestește bărbatul. Soția lui a leșinat înainte să ajungă la spital.

Medicii au diagnosticat-o cu hemoragie cerebrală, i-au dat antibiotice și calmante pentru a-i ușura durerile, dar curând i-a fost declarat decesul.

Doctorii i-au spus bărbatului că ar trebui să facă aranjamente și pentru copii, nu credeau că vor supraviețui.

Dar atunci s-a întâmplat ceva miraculos: deși femeia nu mai avea activitate cerebrală, corpul ei continua să trăiască,

iar copiii au reușit să rămână astfel în viață, aceștia erau prea mici și nu puteau supraviețui în afara pântecelui matern.

Padilha este un creștin devotat și s-a rugat pentru familia sa. Atunci, spune el, femeia i-a apărut în vis și i-a spus: ,,Iubirea mea, eu nu mă mai pot întoarce la tine.

Trebuie să stau aici. Sunt într-un loc frumos acum. Tu încă ai o misiune mare și importantă de îndeplinit. Trebuie să ai grijă de copiii noștri, trebuie să fii puternic și să îți continui viața”.

Acest mesaj i-a dat bărbatului multă putere. După 123 de zile în care și-a păstrat copiii în viață, medicii au putut face o cezariană,

copiii au fost puși în incubator timp de trei luni, se născuseră prematur. Apoi au putut fi luați acasă. Soția a fost înmormântată la scurt timp după nașterea copiilor.

Într-o postare emoționantă pe Facebook, Padilha i-a scris soției sale: ,,Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut fericit și pentru că mi-ai dat atâta iubire. Promit că nu vei fi niciodată uitată. Te iubesc.”

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:

Intr-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.

– Mamă, de ce plângi?

– Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă.

Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea… –

Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta? Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi

necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.

„Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri,

până ce se curăţă şi se lămuresc.” „De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Lasă-ne un comentariu!