Istorisiri ale românilor întorși, care au avut curajul să plece, să înfrunte necunoscutul dar au găsit și puterea să se întoarcă acolo de unde au plecat. În țara lor, pe pământul unde s-au născut, cu toate ajunsurile și neajunsurile, datorate toate în mare parte sistemului dar și nouă, cetățenilor de rând.

Pentru că dacă ne dorim o țară civilizată, trebuie să contribuim cu toții, de la mic la mare la acest lucru, trebuie să construim piatră cu piatră o mentalitate nouă, care să ne-ajute să ne întoarcem. Și să nu mai plecăm!

Dar cât de ușor te readaptezi condițiilor din România, după niște ani petrecuți în străinătate? Adina ne povestește despre acest aspect:

2013, Franţa.
În sfârşit, am reuşit! Am visat de mică să obţin o bursă de studii în străinătate şi iată-mă! Sunt în oraşul violetelor de vreo două luni şi am un sentiment de linişte de nedescris. Toate sunt la locul lor, programul este lejer, după laborator am timp berechet să fac ce vrea inimioara mea. Iar cel mai des vrea să mă plimb cu bicicleta pe Canal du Midi.

În weekend savurăm cafea adevărată şi croissante în centru, zgâindu-ne la trecătorii care se mişcă leneş, iar uneori ne răsfăţăm şi cu clătite. Viaţa pare să aibă un alt curs aici; îmi tihnesc pauzele, mă relaxează ieşirile în natură, mă bucură fiecare lucru cu care îmi intersectez privirea. Unde mai pui că profesorul meu îndrumător m-a întrebat dacă nu aş vrea să mă înscriu la doctorat.

Aici, în Franţa saaaaau – ţine-te bine – în Brazilia! Peste mări şi ţări, pentru că el predă la o universitate din Rio şi long story short, putem găsi ceva potrivit şi acolo. Booom diaaa, Rio! Ipanema, Brazilia, Copacabana, Brazilia, culoare, samba, pagode, Brazilia, carnaval… Şi deşi eu sunt departe cu gândul şi am şansa de a pleca acolo, din când în când, tot îmi alunecă privirea spre inimioara cu tricolor din brăţara de la mână…

2017, România.

Încerc să îmi fac drum printre maşinile care stau la semafor, fără a lăsa însă loc pe trecere. Încerc să respir pe gură, mă ustură în gât, aş vrea să îmi ţin respiraţia cumva… of, trebuia să fi ieşit mai târziu din casă! Pe seară, măcar să fie un pic răcoare, ca să nu se mai simtă aşa rău aerul ăsta atât de încărcat.

Dar nu e după mine – fetiţa mea de un an şi patru luni îmi aduce pantofii, mi-i pune în braţe şi îmi arată uşa. Aşa că vreau, nu vreau, ieşim la plimbare.

Ajungem într-un parc în care cel puţin o persoană fumează sau mănâncă seminţe. Culeg cioburi, capace, dopuri de sticle, ambalaje şi ce ar mai putea ajunge şi băga ea în guriţă.

Stăm la cozi lungi pentru a lua pâine, pentru că oamenii se uită urât dacă vrem să ne băgăm în faţă. Se uită urât şi dacă plânge copilul, deci oricum ai da-o, tot nu e bine.

Aşteptăm cel puţin o oră pentru a ajunge în cabinetul medicului, deşi programarea e făcută de o săptămână iar eu am fost şi sunt punctuală. Nedreptăţi. Corupţie. Legi scrise, dar nerespectate. Mâini legate, ridicat din umeri. Oh, şi câte aş mai putea adăuga!

Dar… când pun capul seara pe pernă, simt că sunt acasă. Dacă mi-e dor de ai mei, pot să îi sun aşa, într-o doară, pentru ca mai apoi să le apar la uşă – surrrrrrrrrrrprizăăă! – aşa cum am făcut acum o lună. Pot să vorbesc într-o limbă care îmi sună melodios, pe care o iubesc şi pe care vreau să o aud şi din gura fetiţei mele.

Pot să îmi văd prietenele, să le îmbrăţişez şi să vorbim câte în lună şi în stele. Pot să descopăr comori ascunse prin sufletele şi poveştile oamenilor din sate uitate de lume.

De fapt, e vorba despre sentimentul de apartenenţă, de acasă, de familiar.

Pentru mine, asta e de nepreţuit. Şi chiar şi acasă fiind, tot port inimioara cu tricolor în brăţara de la mână.

Adina, de pe blogul siblondelegandesc.ro.

Vă așteptăm să ne trimiteți alegerile dumneavoastră despre alegerea de a vă întoarce în România sau de a rămâne în străinătate prin mesaj privat pe pagina noastră Facebook.

Lasă-ne un comentariu!